Nu, nu m-am angajat la vreo agentie turistica si nici nu fac publicitate pe blog - daca la asta v-a dus cu gandul titlul de mai sus. E mult mai simplu. Sau mai… complicat, depinde cum privesti lucrurile. Anul asta am facut descoperirea vietii mele in materie de vacanta. Stiu ca pentru multi o sa sune ca si cum am descoperit gaura din covrig, dar, ce sa fac, pentru mine, ignoranta si snoaba de pana acum, e o mare descoperire: vacanta cu cortul si rucsacul pe munte.
Spre rusinea mea, e prima experienta de acest fel pe care o am, dar, nu-i asa? mai bine mai tarziu decat niciodata. Si e, fara indoiala, o experienta mult mai intensa decat orice alta vacanta in care am fost. O vacanta cu bani putini si cu multe primejdii potentiale - am fost intr-o zona prin care zice-se ca vietuiesc in armonie rasi, pisici salbatice, cativa ursi si ceva mai multe vipere (eu nu le-am vazut - ceea ce ma gandesc ca a fost mai bine si pentru mine, dar si pentru… timpanele lor). O vacanta cu peripetii, cu stanci abrupte de escaladat, cu aventuri, cu aprins focul si mancare la ceaun, cu ceai care era gata cam intr-o ora, cu scaldat (caci de “baie” nu poate fi vorba) in apa rece de rau. O vacanta in care m-am catarat, am mers printre urzici inalte, am traversat rauri, am mers desculta si apoi cu bocancii prin rau, am intrat in tunele si m-am catarat, tinandu-ma de cabluri, pe stancile dintr-o pestera, in ceea ce mi s-a parut cel mai dificil traseu pe care l-am facut vreodata - ma si mir ca nu mi-am lasat oasele pe acolo. A fost o vacanta in care m-am aflat mai aproape de natura ca niciodata - pentru ca tot timpul, efectiv TOT timpul eram acolo, in si cu natura. Fie noapte, fie zi, fie soare, fie ploaie, fie cald sau fie frig - nu aveai unde sa pleci, nu aveai in ce casa sa te adapostesti. Erai tu, cortul, lanterna, prietenii si EA, natura.
In vacantele mele, de-a lungul timpului, am vizitat locuri minunate, am stat la hoteluri cu diferite stele, am experimentat celebrul all inclusive, am poposit in pensiuni, vile, apartamente sau la prieteni, am fost la tara, la bunici sau la unchi, la mare (a noastra si ale altora), in locuri calde si exotice sau in zone mai reci si ploioase, in orase mari si mici, in Delta sau la munte, am vizitat manastiri, castele, cetati, palate, parcuri de distractii, plaje celebre, muzee, pesteri, monumente, biserici, am aflat istorii si lucruri interesante despre locuri si oameni - insa din nicio alta vacanta de pana acum nu m-am intors afland atat de multe lucuri, atat de importante si atat de profunde. Pentru ca in vacanta asta am aflat lucruri DESPRE MINE. Am aflat care-mi sunt limitele si am reusit sa depasesc unele dintre ele, am scapat de cateva frici si mi-am infruntat diverse temeri. Am aflat ce pot face si ce nu, am facut lucruri de care nu ma credeam in stare (cataratul cu cablul fiind unul dintre ele, sau mersul prin rau cu bocancii, sau sa ma spal in rau). Am lasat in urma confortul, laptopul, internetul si chiar mobilul sau ritualurile zilnice de ingrijire si frumusete. M-am apropiat de natura si de mine insami intr-un mod pe care nu-l banuiam.
Categoric - e vacanta ideala si e de facut macar o data pe an. Ma gandesc ca daca mai multi oameni si-ar petrece asa vacantele, agentiile de turism, hotelurile, restaurantele, ar cam da faliment. Si, probabil, nici n-ar fi la fel de usor sa gasesti locuri uitate de lume, pustii, in care arareori apare piciorul vreunui alt temerar calator cu rucscul in spate. Deci, pana la urma, nu-i chiar asa rau ca majoritatea prefera serviciile agentiilor de turism.
Niciodata ca pana acum nu mi s-a parut mai burghez si mai batranicios conceptul de vacanta all inclusive. Vorba unui coleg de serviciu - o sa am timp pentru asta la pensie!
In vacanta asta am descoperit totusi ceva vital: cortul! Am binecuvantat aceasta inventie minunata. Cum este el perfect conceput - usor de carat, poti dormi in el, dar te si apara de intrusi (tantari, paianjeni sau alte insecte), ploaie sau soare (ma rog, soare nu prea, ziua mori de cald, dar se presupune ca ziua pleci in excursii, nu stai in cort).
Una peste alta, sunt extrem de fericita cu noua mea descoperire. Astept impresiile voastre din vacantele cu cortul. Sau… poate preferati all inclusive…?
Foto by Traian
Dupa o tentativa care a durat vreo 3 minute anul trecut, in campania electorala, azi am incercat sa ma uit, din nou, la Antena 3. Vreo jumatate de ora, atat am rezistat stoic. Senzatia mea a fost ca toti oamenii aia, cei 5 din studio si ceilalti cativa care au intrat in direct transmitand de prin tara, fusesera injectati inainte de emisiune cu un ser “basescofob” si “bocofob”.
Celebra Alessandra Stoicescu il infiera pe marsavul presedinte al tarii ca nu a ajuns in satul lovit de inundatii din care transmitea ea si unde fusese asteptat. “A fost intr-un alt sat, lovit si el de inundatii, dar aici nu a venit, desi oamenii l-au asteptat in strada”, acuza din toti rarunchii domnisoara star-reporterita.
Maaare criminal Basescu asta, sa fie el asteptat de oameni si sa nu vina! Tocmai in satul din care transmitea, efectiv, Sandra! Evident, fuge de puhoiul apelor, ca un las, in loc sa vina si sa dea socoteala pentru ploi, pentru rauri iesite din matca, pentru casele construite aiurea, pentru defrisari, pentru incompetenta autoritatilor locale, pentru lenea si dezinteresul oamenilor si pentru cate si mai cate de care se face vinovat! Si tirul acuzatiilor a continuat si probabil continua si acum si va fi lasat mostenire copiilor si nepotilor antenistilor de azi.
Daca Realitatea TV, se pastreaza, in ciuda partizanatului evident si a pozitiei anti-Basescu, in limitele decentei si ale profesionalismului, Antena 3 este in modul cel mai transparent o televiziune de partid, cu o agenda proprie, care nu are nimic de a face cu jurnalismul, cu profesionalismul si cu informarea corecta a oamenilor. E o televiziune de latraturi anti-Basescu si atat.
Si nu, nu “tin cu Basescu”. Traim intr-o tara mult prea anormala ca sa poti avea simpatii politice altfel decat, cel mult, in campania electorala. Iar atunci ai mai degraba simpatii prin negatie - pentru ca NU sustii pe cineva ajungi sa-l “sustii” pe rivalul sau. Pe cel pe care-l consideri raul mai mic.
Goran Bregovic a concertat din nou la Bucuresti, joi seara, la Zone Arena - un spatiu nou si cu iz provincial, undeva in nordul Bucurestiului. Artistul revine aproape in fiecare an in Romania si concerteaza in diverse orase si spatii - de pe plaja din Mamaia, la finala nationala Eurovision sau la nu stiu ce festival de la Slatina, Sibiu, Iasi sau Timisoara. Ai zice ca-i place sa revina si chiar a marturisit ca-i place in Romania. La concertul de joi seara a venit insa un Bregovic caruia nu parea sa-i faca vreo placere sa se afle acolo. Lipsit de chef si fara sa reuseasca sa creeze vreo legatura cu publicul, Bregovic a fost complet eclipsat de extraordinara orchestra care-l acompaniaza, dar si de artistul imbracat in negru (Goran se imbraca intotdeauna in alb) din dreapta lui, care a sustinut practic 70 la suta din bucata solistica a concertului (si nu numai - a cantat la tobe, acordeon, dar si la alte instrumente). In mod ciudat, nu gasesti nimic despre el pe internet. L-am cautat special, macar ca sa-i trec numele in titlu. Nada de nada, asa ca a ramas “blondul simpatic si talentat fara nume”.
Prima parte a concertului a dezamagit publicul, care nu a gustat mai deloc piesele elaborate, cu acorduri de jazz progresiv si teme simfonice - e adevarat, intercalate cu melodii balcanice in binecunoscutul stil bregovician. Alegere, de altfel, destul de nefericita, pentru ca nu apucai sa te conectezi la o stare anume - dupa o melodie sobra, “de inmormantare”, urmau cateva acorduri vesele petrecarete (mult mai scurte), apoi iar stilul funeral. Publicul voia insa show. Era in picioare, pregatit de dans si ritmuri saltarete, iar dezamagirea s-a simtit din plin cand Bregovic a rugat lumea sa se aseze, pentru ca va canta melodii lente.
Publicul si-a luat portia de show in partea a doua a concertului, cand a putut asculta si dansa pe compozitiile mai vechi si mai cunoscute: “Kalasnikov”, ”Tango”, “Mesecina”, ”In the Death Car”, ”Dreams”, ”Talijansaka”, ”Kustino Oro”, ”Borino Oro”, ”Pjesma”, ”Bubamara”, ”Ederlezi”. Spre sfarsitul spectacolului, Bregovic a inteles ca romanii voiau sa danseze si ca voiau show. Chiar a comunicat mai bine cu publicul si atmosfera a devenit destul de incendiara.
Ciudat si destul de neevident daca nu l-ai vazut pe Bregovic in concert e ca el canta, de fapt, foarte putin. Mai mult la refren si la “tada-uri”. Orchestra face tot banii, iar vocal - cantaretele bulgaroaice si blondul-simpatic-fara-nume sustin practic show-ul. Bregovic e mai mult motorul de marketing. Brand-ul.
Joi seara a cantat singur cap-coada doar “In the Death Car“. Cel mai mult a cantat dupa bis, si tot atunci a facut si show-ul pe care publicul il asteptase tot concertul.
Cel mai dezamagitor la concertul de joi au fost, insa, invitatii care au cantat in deschidere. Mai precis, grupul de lautari din Clejani. O suita de cantece de petrecere de nunta, in stil mai degraba manelist decat lautaresc. Daca ar fi cantat doar orchestra, era cat de cat ok. Insa Viorica si Margherita din Clejani au avut o prestatie de prost gust, cu accente vulgare, tinute tipatoare si nepotrivite, coregrafii penibile. Un spectacol greu de suportat. O alegere total neinspirata, in conditiile in care e mai mult decat evident ca Bregovic si clanul din Clejani nu au acelasi public.
H. are o mama pe care o iubeste tare mult si o matusa pe care o iubeste atat de mult incat ii spune tot “mama”. “Mama A.”
Mama A. este o fiinta tare simpatica si buna, poznasa, plina de energie si dornica sa ajute pe toata lumea. Prin urmare - si pe ea o “ajuta Dumnezeu” de cate ori se iveste ocazia.
Pentru ca o iubeste, H. isi viziteaza mama de cate ori poate. A facut-o si sambata pe la pranz, ca sa-i arate fotografii din recenta vacanta pe care H. tocmai a avut-o. Bucuria lui a fost dublata - matusa preferata se afla si ea acolo. H. a purces sa le arate fotografii cu locurile minunate prin care a fost si a incercat sa le acompanieze cu explicatii cat mai poetice cu putinta. Cele doua mame erau in culmea fericirii. Isi aminteau si povesteau cu inflacarare lucruri din tinerete, locuri vizitate, intamplari readuse in minte si inima de pozele lui H. Vorbeau in acelasi timp, gesticulau, explicau… Pai sa-i explice ele prin ce locuri minunate si ce aventuri incredibile au avut… H. s-a facut mic si le-a lasat sa vorbeasca. Ocupata fiecare cu propriile-i povesti, nici n-au bagat de seama ca vorbea si cealalta tot atunci… Si nici ca H. s-a oprit demult din rularea pozelor pe ecranul laptopului.
Timpul a zburat si H., imbratisandu-le cu dragoste, si-a luat la revedere de la mama si mama A…. care l-a rugat sa o lase si pe ea “in drum” la piata. La piata a rezultat cumva ca H. o si ajuta pe matusa-i draga la cumparaturi, asa ca, dupa 10 minute de cautat loc de parcare, a iesit victorios din masina. “Bun”, a zis bucuroasa mama A. (ea e tot timpul bucuroasa, o fiinta care niciodata nu e suparata pe ceva sau cineva, ci mereu cu zambetul pe buze si o gluma la purtator), “acum, sa cautam bancomat ca sa scot bani”. “Vrei sa scoti bani sa platesti cash, sau vrei sa cumperi si sa platesti cu cardul?” Cum matusa nu e mofturoasa, a zis ca-i e totuna, asa ca H. a condus-o la Megaimage-ul din apropiere. Aici, mama A. a insfacat un carucior si a purces tantosa printre rafturi, secondata de H. Dupa ce au verificat de trei ori preturile si calitatea tuturor produselor (evident, ca sa faca cea mai buna alegere), mama A. si H. au intampinat primul obstacol: lipseste vopseaua de oua! Si nu se poate parastas (am uitat sa va spun, matusa si mama pregateau un parastas pentru a doua zi) intre Pasti si Inaltare fara oua rosii, nu? Doar nu credeti ca cineva precum mama A. se lasa doborat de un astfel de flecustet. Nicidecum, a incropit in graba salvatorul plan “B”: cumparam 3 cepe rosii si le decojim pe toate celelalte! Asadar, plin de entuziasm, H. s-a apucat sa despoaie bietele cepe (nu de tot, doar primul strat!) si sa indese sarguincios cojile in punga, alaturi de cele 3 cepe. Matusa a mai dat o raita prin supermarket, pentru o ultima verificare si s-au pregatit de plecare. Au platit, casiera a zambit intelegator cand a dat cu ochii de mormanul de coji de ceapa, au urcat in masina si… acasa. A rezultat ca mama A. se intorcea la sora ei si mama lui H. cu sus-pomenitele cumparaturi pentru parastas. Booon, deci H. se grabeste spre casa pentru a se pregati de urmatoarea intalnire a zilei, intarziat deja cu mai bine de o ora de vizita la cele doua mame. Seara, H. ii marturiseste consoartei sale ca nu ar lasa-o pe matusa sa mearga duminica dimineata singura cu RATB-ul la cimitir, aflat undeva in afara Bucurestiului. Ea il sustine (este un suflet marinimos), asa ca H. isi anunta matusa telefonic vestea cea buna. Ramane sa vorbeasca dimineata pe la 8 - matusa sa il sune dupa ce sunt gata “pachetele” pentru cimitir.
Pentru ca nu ii place sa intarzie sau sa incurce oamenii, H. isi pune ceasul sa sune dimineata. Se trezeste cu greu, dupa cateva snooz-uri, o suna pe matusa si se pare ca o si trezeste cu ocazia asta. Ramane ca matusa sa il sune cand e gata cu toate. H. isi face o cafea, pe care o bea pe balcon, in miros de ploaie si cantec de pasarele, acompaniata de o tigara. Mama A. il anunta ca e gata, H. soseste degraba, deschide usa, cauta din ochi bagajele… si o tava cu sandwichuri il “loveste” vizual din bucatarie. Mama A. ii explica: nu are pungi pentru sandwich-uri. “Si imi trebuie si un cutit cu zimti ca sa tai cozonacul!”, ii striga matusa, in timp ce H. a luat-o la goana pe scari ca sa vina cu lipsitele pungi. Se intoarce acasa (uite si un avantaj ca s-a mutat la 3 blocuri de mama lui!), unde stie precis locul pungutelor de sandwich, ia cutitul mare cu zimti (singurul din casa cu care D. poate taia legumele si transa cocosul de la bunica - si D. il anuntase ca gateste duminica asta!!!) si se intoarce la cele doua mame. Aici le ajuta la impachetat, totul e gata, H. isi ia avant interior ca sa plece spre destinatia cimitir… Not so fast!!! “Acum mergem in piata, ca sa luam ghirlande. Biata G., tare ii mai placeau si astea nici nu se usuca!” (ghirlande de plastic; iar G. este sora mai mare a celor doua mame, decedata cu mai multi ani in urma si “vedeta” parastasului de azi). Cum ghirlande de plastic nu gasesc la floraria din piata, matusa pune ochii pe o “planta” (daca pot sa-i zic asa) agatatoare din plastic. O dezmembreaza ca sa vada cum ar merge atarnata pe cruce, o suceste pe toate partile, o invarte, pana la urma se hotaraste sa o ia. Nu vrea insa si ghiveciul - si urmeaza o mica negociere. Pana la urma vanzatoarea si H. o conving sa ia si ghiveciul si pornesc… “Unde mergem acum, mama A.?”, intreaba H, aproape resemnat. Matusa misca poznas din nas si glasuieste suav: “La cea mai apropiata biserica, trebuie sa sfintim pachetele!”.
Dupa ce s-a gandit un moment care ar fi cel mai apropiat lacas de sfintire a delicioaselor bucate de impartit la cimitir in memoria matusii G., H. a purces intr-acolo cu matusa favorita in dreapta. Ajunsi la biserica pe o ploaie deloc molcoma, cei doi au coborat bagajele (mai mult H., matusa s-a coborat pe ea insasi). Uimit de numarul insemnat al drumurilor de facut si de cantitatea bagajelor, H. a intrebat-o pe mama A. cum s-a gandit ea sa infaptuiasca toata actiunea de una singura, adica, in situatia in care el, nepotul favorit, nu s-ar fi oferit sa o ajute. “Pai nu m-am gandit deloc la asta, nu mi-am facut nicio problema ca nu ma descurc. Si vezi, m-a ajutat Dumnezeu!”, glasuieste convingator matusa, in timp ce H. se speteste sa aduca in biserica toate bunatatile (la care deja jinduieste - au trecut vreo doua ore de cand a plecat de acasa, fara altceva decat cafeaua sorbita pe stomacul gol).
Ajunsi in biserica, matusa isi face loc prin aglomeratie, deloc sfioasa, si ajunge la masa pe care isi insira delicatesele spre sfintirea lor de catre preot. Dupa ce le aranjeaza frumos, ii da lui H. indicatia precisa sa-i aduca din sac (matusa are un fel de rucsac urias, in care isi cara cele trebuincioase intre orase si oameni - v-am spus doar ca ajuta pe toata lumea, iar lumea sta in diferite colturi ale orasului, sau chiar in orase diferite) pomelnicul pe care l-a pregatit de acasa. H. pleaca in importanta misiune, bucuros ca i s-a dat un motiv sa iasa afara din aglomeratie si mirosul de lumanari. Merge la masina, desface sacul, cauta printre pungi, acte, periute de dinti, paie de baut suc (!), sosete… orice poti gasi in sacul matusii, numai pomelnicul nu-i! Se intoarce in biserica cu misiunea neindeplinita, marturiseste esecul, iar matusa ii sopteste conspirativ: “Vezi in geanta din sac!”. H. iese din nou in ploaie, resemnat, intra in masina, desface sacul, din nou - pungi, acte, servetele, periuta de dinti, paie…aaaa, iata geanta! Deschide geanta (blasfemie! nu ar umbla niciodata in geanta unei doamne!), cauta - iar periuta de dinti si paie (!) si, in sfarsit, gaseste pomelnicul! Merita insa o tigara, asa ca mai ramane o vreme in masina bucurandu-se de deliciile ei. Nu pentru multa vreme, pentru ca matusa se infatiseaza severa la geamul masinii (cand a iesit din biserica?) si intreaba de pomelnic. Se lumineaza la fata cand H. i-l intinde, bucuros. “Hai, nu vii inauntru?” “Nu, mama A., mai stau aici putin. Nu vrei sa stai si tu putin in masina?” “Vaaai, nuuuu, m-a ajutat Dumnezeu sa prind si Sfanta Liturghie, cum s-o pierd? Sigur nu vii si tu?”.
Noroc ca si-a luat de citit (pe telefon), asa ca asteptarea in masina nu-i chiar cel mai rau lucru care i se putea intampla. Dupa vreo ora sau poate doua, se termina slujba, H. merge inauntru sa care inapoi bagajele, scapa de miluit (numai pentru ca preotul schimba in ultimul moment scenariul, altfel nu era chip sa scape, matusa tinea ca H. sa faca asta, “daca tot esti aici”) si, instalat din nou in masina, cu matusa in dreapta, porneste spre cimitir, undeva, in afara Bucurestiului. Matusa povesteste cate-n luna si stele, despre locuri si oameni cunoscuti lui H., dar, mai ales, despre unii necunoscuti. E o duminica ploiasa, una dintre putinele zile cand H. ar putea sa fie acasa si sa doarma, chiar acum, la ora pranzului… Tare bun ar mai fi un somn acuma…
In fine, dupa vreo 40 de minute ajung la cimitir. Ploaia tot nu s-a oprit, iar cei doi merg spre mormant cu sentimentul omului ca mult a fost, putin a ramas (cel putin asta e sentimentul lui H.) Matusa imparte pachete in stanga si-n drepta, insotite de o gluma sau o mustruluiala, dupa caz. Ajung la mormantul matusii G., iar prima operatiune si cea mai importanta se dovedeste a fi aranjatul bucatilor de plastic pe cruce. Cei doi se opintesc, trag de sirag, matusa da directive, H. le executa - in fine, dupa momente bune de opinteala, reusesc sa impodobeasca crucea astfel incat rezultatul sa fie la inaltimea exigentei matusii A. si asa “cum i-ar fi placut bietei G.”. Isi face aparitia si Mariana, tigancusa care ingrijeste mormantul. Matusa o mustruluieste ca mormantul nu e ingrijit cum trebuie si o avertizeaza ca se intoarce pana la Inaltare - “n-o sa stii cand vin, daca nu e curat aici, te jupoi, sa stii!” Dupa o ciorovaiala intre mama A. si Mariana, matusa si nepot parasesc mormantul cu sentimentul omului care si-a facut pe deplin datoria, cu supra-masura chiar, din partea lui H. La jumatatea drumului, matusa isi aminteste insa ca a uitat sa aprinda lumanarea si da sa se intoarca. H. care se vedea deja in caldura caminului sau, o sfatuieste sa-i dea lumanarea unei tanti care pare “de-a locului” si s-o roage sa o aprinda ea. Se dovedeste ca tanti cu pricina este chiar soacra Marianei, ceea ce e cum nu se poate mai bine - matusa ii poate da lumanarea, iar tanti i-a da nurorii Mariana sa o aprinda, ca tot intra in “jurisdictia” ei sa ingrijeasca mormantul. Asadar, matusa ii inmaneaza lumanarea ca si cum ar fi Sfantul Graal, cu plata aferenta (dupa ce H. se scotoceste dupa ultimii bani) si nu uita sa-i atraga atentia de repercusiunile neducerii la indeplinire a misiunii: “Daca vin si aflu ca nu i-ai dat Marianei lumanarea s-o aprinda, iti pun pielea pe bat, sa stii!” (se pare ca matusa stie tehnici infioratoare de tortura care implica jupuirea!)
In fine, e aproape ora 2 dupa-amiaza a zilei de duminica si H. simte ca si-a facut pe deplin datoria fata de vii si morti. Un ultim task - sa o duca pe matusa la urmatoarea destinatie, undeva in Baneasa si sa o lase acolo - si gataaa!!!! E ora 2 abia si deja a facut atatea fapte bune, in timp ce restul lumii s-a bucurat de duminica, a luat un mic dejun delicios, poate chiar si pranzul… Ce mai, H. e lihnit si obosit, dar are multumirea omului care si-a facut pe deplin datoria.
“Uite cum ma ajuta Dumnezeu sa ajung si in Baneasa!” ii intrerupe matusa sirul gandurilor.
Iar Dumnezeu… ce sa faca? Zambeste.
Am mers ieri, dupa mult timp, cu tramvaiul. Tuturor posesorilor de autoturisme nervosi in trafic, am sa le spun un singur lucru: ABTINETI-VA! (ca sa nu zic ceva mai urat - sunt o doamna!) Nici nu stiti ce paradis e sa stai in masinuta ta, cu mirosul frumos de citrice sau lacramioare, cu muzica pe care o doreste sufletelul tau, pe bancheta ta curata si moale… Daca nu ma credeti, mergeti cateva statii cu… 34, sa zicem! Asa… pe la ora pranzului, ca sa nu ziceti ca sunt cainoasa si va azvarl in gura lupului, pardon, tramvaiului, la ora de maxima aglomeratie.
Asadar… tramvaiul incepe sa se legene agale pe sine, catinel-catinel, ca doar nu se grabeste nicaieri. Statiile au fost acolo ieri, alaltaieri si anul trecut si doar nu pleaca undeva. Asa ca, tramvaiul nici daca-ar vrea nu ar avea unde si de ce sa se grabeasca. Fericit ca ai gasit un loc in picioare, langa bara, arunci o privire pe fereastra si incerci sa te incurajezi. “Hai, ca nu-i chiar asa de rau”, dar gandul iti e taiat brusc de un t…etatean de etnie rroma care falseaza pe nas alungind fiecare cuvant: “Vreau si io da mancare, vreau si io da mancare, vreau si io da mancare…”. O tine asa, fara pauze, plimbandu-se prin tot vagonul, cu rau-mirosul precedandu-l si urmandu-l constiincios. Statia urmatoare pare la capatul celalalt al Pamantului.
Personajul coboara. Urca o femeie intre doua varste (cetatenie romana), cu bratele pline. Incepe speech-ul. “Batiste imparfumate 3 la leu, bureti da vase 3 la leu, brichete cu lanterna doo la leu, leocoplast doo la leu” si o tine tot asa, cu (ati ghicit) mirosul insotitor la purtator, pana la urmatoarea statie.
Ajung la destinatie, iar dupa vreo ora - din nou, in 34. Tot inainte! De data asta, merg mai putin, ce se mai poate intampla? Stau aproape de usa, in picioare, langa un scaun. Persoana de pe scaun, o femeie intre 30 si 40 de ani, se intinde sa-mi spuna ceva. Ma aplec spre ea, ca sa o aud. Atunci ma loveste - mai intai mirosul, apoi cererea: nu, nu ma intreaba de nicio statie, ci daca pot sa o ajut cu bani. Si cum nu am bani la indemana, dar nici marinimoasa nu ma simt deloc in asa moment inoportun, destinul ma loveste unde ma durea mai tare: la statia urmatoare urca “Vreau si io da mancare, vreau si io da mancare!”. Nu, nu doar el, urca imediat si do…amna cu “leocoplastul“. Ei, nu chiar imediat, ci la statia urmatoare. Va dati seama ca, in Bucuresti, cersetorii se sincronizeaza mai bine decat semafoarele? Recunosc, sunt pe punctul sa fac o criza de nervi in public, iar pentru 10 secunde imi imaginez ca astia de la RATB, cand nu fac greva, se tin de poante: au aflat ca circul azi cu tramvaiul si ma filmeaza cu camera ascunsa. Imi recapat luciditatea si cobor… la Obor. Parcurg cei 100 de metri pana la gura metroului in tipete stridente si agasante de “servetele 3 la leu, ciorapi de Sibiu, brichete colorate!” Si inca vreo 20 de felul asta.
Dupa o astfel de experienta, nu imi venea decat sa ma urc pe Inter (sau, ma rog, care o fi acum cea mai inalta cladire) si sa strig: “Vreau blocaj in trafic!!! Vreau in masina mea, blocata in trafic, sa fac doua ore din centru pana in cartier! Vreau nebuni care schimba banda fara sa semnalizeze si nesimtiti care se baga in fatza!! Vreau semafoare nesincronizate si politisti care mai rau incurca circulatia! Da, vreau toate astea si promit sa nu ma mai plang niciodata!”
Copilul meu, cand esti bolnav,
Cand ti-e urat sau cand esti trist
Gandeste-te la elefant.
Un elefant copil, un pui
Se ratacise de ai lui
Intr-o padure tropicala
Unde e cald si zapuseala.
Era fricos si-i era sete
Si cauta o apa rece
Sa bea din ea, nu sa se-nece
Sa faca baie pe-ndelete
Curat si racorit sa plece
Si elefantii sa-l astepte
La marginea padurii drepte
Sa-l certe ca s-a ratacit,
Sa-l dojeneasca si sa-l ierte.
Oricat de trist esti tu, baiete,
Sa intelegi ce rau te simti
Cand in padure ti-este sete
Si esti departe de parinti.
(Din ,,Carticica de patru ani”- de Constanta Buzea)
March 28th,2010
Poezie |
3 Comments
Asa cum era de asteptat, austriacul Cristoph Waltz a luat Oscarul pentru cel mai bun actor in rol secundar. Personal, am avut tot timpul impresia ca el este, de fapt, personajul principal al filmului. Si probabil asa si este, except… filmul se numeste “Inglorious Basterds” si practic, ei - basterdzii - sunt personajul principal. Waltz e insa fenomenal in rol. Nu imi e clar daca geniul e al lui - EL il creeaza asa pe colonelul Hans Landa - sau e geniul lui Tarantino si aici: exact asta a vrut, exact asa si l-a imaginat pe col. Landa. Am citit undeva ca a doua varianta ar fi cea reala si ca Tarantino a tinut ani de zile filmul in sertar, pana l-a gasit pe col. Landa perfect. Daca este asa - wow!
Trebuie sa recunosc ca n-am mai vazut o asa interpretare PERFECTA decat la un alt actor in rol secundar (in realitate uiti oricum cine e actorul din rolul principal) - Javier Bardem in “No Country for Old Men”.
Iar legatura dintre premiul lui Waltz si Javier Bardem vine imediat: este iubita lui Bardem, actrita Penelope Cruz (nominalizata si ea pentru rolul secudnar din Nine), care i-a inmanat premiul lui Waltz.
1. Pentru ca a dat indicatii de regie unor actori, nu unor specialisti in IT si efecte speciale.
2. Pentru ca “The Hurt Locker” e un film greu de urmarit.
3. Pentru ca a facut un film valoros cu numai 15 milioane de dolari.
4. Pentru ca “Avatar” nu are de ce sa ia un alt Oscar decat cel pentru efecte speciale.
5. Pentru ca “Avatar” este un film mult supraapreciat.
6. Pentru ca a regizat magistral un film cu si despre barbati.
7. Pentru ca Tarantino e un geniu, ceea ce-i da din start un avantaj, deci nu ar fi corect sa-l ia el.
8. Pentru ca merita mai mult decat Cameron premiul - a spus-o el insusi la Globurile de Aur.
9. Pentru ca nici o femeie nu a luat vreodata Oscarul pentru Regie, iar ACEASTA femeie chiar il merita.
10. Pentru ca a avut curaj.
Plus
11. Motivul “solidaritate feminina”: Ca sa-i arate lui Cameron (fostul sot!) ca-i mai buna decat el!
1. Pentru ca, spre deosebire de “Avatar” si “The Hurt Locker”, este valoros privit din toate unghiurile esentiale care definesc un film: scenariu, regie, actori, imagine, muzica, originalitate.
2. Pentru ca iti amintesti numele actorilor din film. Si nu, nu ma refer la Brad Pitt!
3. Pentru ca nu e un film care place maselor.
4. Pentru ca nu foloseste idei-cliseu si nici nu “fura startul” cu teorii eco sau sensibilitati patriotico-politice.
5. Pentru ca il are in distributie pe Cristoph Waltz, iar rolul colonelului Hans Landa este, probabil, printre cele mai reusite din istoria cinematografiei.
6. Pentru ca nu a costat 500 de milioane de dolari.
7. Pentru ca va fi la fel de bun si peste 20 de ani.
8. Pentru ca nu e facut trei sferturi pe calculator.
9. Pentru ca este singurul care poate invinge “Avatar” si “The Hurt Locker”.
10. Pentru ca Tarantino este un geniu.
Principiile eticii jurnalistice creeaza conflictul clasic intre dreptul publicului de a fi informat, coroborat cu dreptul ziaristului la libera exprimare (in dubla sa calitate de cetatean si jurnalist) si dreptul la viata privata al individului.
Cine stabileste insa care este punctul in care dreptul la libera exprimare se converteste in incalcarea unui alt drept fundamental - cel la viata privata? Situatia este oarecum paradoxala, pentru ca respectarea la modul absolut a unui drept, duce la incalcarea celuilalt. Ce poate face jurnalistul intr-o asemenea situatie dilematica, in care dezvaluirea adevarului nu se poate realiza decat prin incalcarea dreptului la viata privata? Stabilirea granitei tine de cele mai multe ori de interesele si individualitatea ziaristului si a institutiei pentru care el lucreaza.
Pe de alta parte, respectarea la modul absolut a acestor drepturi poate duce la comiterea unor abuzuri, fara riscul dezvaluirii lor. Sub pretextul dreptului la viata privata persoane particulare pot comite nestingherite ilegalitati care nu vor fi niciodata aduse la cunostinta opiniei publice sau dezvaluite organelor abilitate - este binecunoscut rolul presei in dezvaluirea unor cazuri de coruptie si de ilegalitati. In situatia inversa - ziaristul se foloseste de pretextul dreptului la informare si a celui la libera informare pentru a comite intruziuni in viata personala (in special a persoanelor publice) si a face dezvaluiri senzationale (adevarate sau nu) de dragul propriei ascensiuni profesionale si/sau materiale.
Megan Carter este tipul jurnalistei care, aflate in situatia de a alege, opteaza pentru dezvaluirea adevarului cu pretul incalcarii dreptului fundamental la viata intima. Optiune ale carei urmari tragice creeaza imaginea vinovatiei jurnalistei. Carter este o tanara reporterita ambitioasa, care se lasa manipulata de sistem si care, din dorinta de a publica o stire senzationala si de a dezvalui adevarul, trece peste sentimentele si dorintele celor din jur, in speta ale Theresei Perrone. Nepasatoare la rugamintea de nu publica informatii care ar fi denigrat-o (dezvaluirea avortului comis de aceasta) o ucide, de fapt, pentru ca femeia se sinucide, incapabila sa infrunte oprobiul public si suferinta tatalui ei.
Theresa Perrone, ca, de altfel, orice alta persoana, avea dreptul sa-i fie protejata intimitatea si sa nu fie facute publice aspecte din viata ei privata, mai ales in conditiile in care isi exprimase clar aceasta dorinta. Megan Carter se face vinovata de incalcarea acestui drept elementar si, in ultima instanta, de moartea persoanei in cauza.
Depasind dimensiunile acestei secvente-cliseu a eticii jurnalistice, putem privi povestea si din cealalta perspectiva: Theresa Perrone se sinucide nu pentru ca jurnalista a publicat povestea ei, ci pentru ca lumea, comunitatea in care traia, propria ei familie, ar fi judecat-o si ar fi repudiat-o pentru fapta ei. Relevanta este secventa in care Theresa, intr-un gest de suprema disperare si naivitate, aduna ziarele din fata caselor vecinilor pentru ca acestia sa nu citeasca dezvaluirile ingrozitoare despre ea. Nu (numai) ambitia lui Megan Carter a ucis-o, ci (si) intoleranta comunitatii, obtuzitatea si rigorile dogmei religioase. Acesta este, de fapt, motivul pentru care Theresa se sinucide si motivul pentru care ea refuza publicarea povestii. Groaza de “gura lumii” este atat de mare, incat ea refuza categoric sa-si dea acordul pentru publicarea povestii - singura modalitate de a-l salva pe omul care o ajutase atat de mult si caruia ii era recunoscatoare in cel mai inalt grad.
Daca jurnalista este vinovata de intruziune in viata privata a Theresei, acelasi lucru se poate imputa si comunitatii - care dicteaza cum trebuie sa traiasca fiecare, stabileste reguli si moduri de viata egale pentru oameni atat de diferiti. Intr-o comunitate mai putin rigida si mai putin dictatoriala, cu norme de viata mai relaxate si mai libere, in care dezvaluirea unui avort nu ar fi fost privita ca un act dezonorant, Theresa Perrone nu ar fi recurs la gestul dispararii supreme.
Daca jurnalista nu este absolvita de vina de a fi publicat o poveste fara acordul persoanei respective, ea nu poate fi facuta insa responsabila de moartea Theresei Perrone.
Problema ridicata de filmul “Absence of Malice” este, fara indoiala, una pe cat de veche, pe atat de actuala. Pana unde poate merge ziarisul in munca sa, ce este mai important in demersul jurnalistic - relevarea adevarului sau protejarea sursei - unde se afla granita intre investigatia jurnalistica si intruziunea in viata privata, ce faci daca singurul mod de a dezvalui adevarul si de a repara o nedreptate, este sa comiti o alta - sunt intrebari carora nu intotdeauna le poti gasi raspuns. Chiar daca exista o etica jurnalistica, ea nu este suficienta si nu ofera raspunsuri pentru fiecare situatie particulara. Pana la urma, este o problema de etica persoanala - jurnalistul este cel care hotaraste, in functie de propriile-i principii, de ce parte se situeaza si ce anume valorizeaza mai mult.
(D.M, “Cine a ucis-o pe Theresa Perrone”, 2002)
Articolul face referire la filmul “Absence of Malice”, productie SUA 1981, regizat de Sydney Pollack si avandu-i ca protagonisti pe Paul Newman si Sally Field.
February 16th,2010
La gramada |
2 Comments
